“Să-mi trăiască franţuzoaica!”

In urmă cu 20 de ani erau pe toate drumurile. Verzi ca mazărea, roşii, galbene, negre şi cu număr mic pentru ştabi sau în clasicul “alb 13″, cea mai populară culoare. Dacă rămâneai cu ea în drum, ţi-o repara oricine. Erau multe, dar nu toată lumea avea norocul să o aibă parcată în faţa blocului. Aşteptai cu anii să-ţi vină rândul s-o poţi cumpăra. Când o aduceai acasă nou-nouţă, vecinii de pe scară coborau, invidioşi, s-o admire.
Apoi, începeau problemele. Trebuia să-i pui dispozitive antifurt la volan, roţi, portiere, portbagaj, să-i scoţi oglinzile, iar radiocasetofonul să-l iei la subţioară şi să-l duci în casă. Husa de protecţie trebuia s-o pictezi cu numărul de înmatriculare dacă voiai s-o mai găseşti dimineaţa. Trebuia să ai pile la PECO, să faci rost de benzină, că altfel o priveai de la balcon.

Iarna, când te lăsa bateria, te rugai de pietoni să te ajute s-o împingi. “Maşină ca asta nu se mai face”, spun nostalgicii bătrânei Dacii 1300. Cei tineri, din Logane sau Dustere, le înjură: “La Remat cu tine!“.

“Să-mi trăiască franţuzoaica!”

Pe o uliţă din Priboieni, un sat de lângă Topoloveni, judeţul Argeş, într-un şopron, din ograda unei case rămase în cărămida goală după ce i-a căzut tencuiala, Alin Chilibar îşi ţine, înfofolită într-o husă ruptă, bijuteria familiei. O Dacia 1300, ieşită pe porţile uzinelor de la Piteşti, în ’75.

“Să-mi trăiască franţuzoaica, este ca nouă!”, se laudă inginerul piteştean, care e mai mare decât maşina sa cu nouă ani. Îşi aduce aminte cum a adus-o taică-său acasă. “A câştigat-o la CEC. A mers cu ea prin toată ţara, că a fost arbitru la fotbal. N-are decât 220.000 de kilometri. N-o să crezi, da’ arborele cotit nu e rectificat, e la cota zero! Doar cuzineţii i-am schimbat”, turuie Alin Chilibar, în timp ce-şi dezbracă maşina de husa răpciugoasă care o protejează de găinile ce ţin morţiş să se găinăţeze fix pe pasiunea omului.



Dacia Berlină, “Cod Renault 1170″, an de fabricaţie 1975

Dezvelită, maşinuţa străluceşte. O ia, din prima, la “sfert”. Scoate fum ca o ţigară “slim”. “Acum trei zile am segmentat-o a treia oară. Prima oară la 90.000, a doua la 180.000… Ce vedeţi, în afară de baterie, e original. Numai piese franţuzeşti. Şi caroseria e originală”, îşi prezintă Alin comoara.

“Dacă era tablă românească, era ruginită sau nu mai era deloc. Uite, capacele de la roţi sunt franţuzeşti!”, îl completează prietenul său, Ion Gârjoabă, fost inginer la UAP.

Cunoscător, Gârjoabă decretează: “E o Berlină, cu «Cod Renault 1170» şi motor de 1281 de centimetri cubi. Dacă era Break, avea codul 1171″.

Dubiu: nevasta sau maşina?

Adrian Chilibar, inginer auto la IVECO, cum prinde o clipă liberă dă fuga la Priboieni, la soacră-sa în curte, să dea o cheie la maşină. La întrebarea ce e mai important, Dacia sa sau nevasta, omul dă din umeri: “N-am răspuns… Vrei să audă soacră-mea?”.

Autoturismul n-are preţ pentru Alin: “Nu ştiu cât aş lua… Poate 500 de euro. Da’ n-o vând, are valoare sentimentală. Am mai avut o Dacia 1100, din ’69, model CKD, cu piese franţuzeşti asamblate la noi. Am vândut-o pe bani frumoşi unora de la uzină, după ce au făcut chetă, s-o dea cadou unui francez. Acum mă doare sufletul… Cred că mai îmi cumpăr una”, oftează inginerul. Apoi, se justifică: “Oi fi io nebun, da’ e unul la Suceava, mai damblagiu, care are şapte Dacii 1300, toate impecabile, funcţionale, originale şi toate de peste 35 de ani!”.



Curea de transmisie din dresurile nevestei

“Bătrânica” lui Alin Chilibar are barele de protecţie, ornamentele laterale şi suporturile oglinzilor nichelate ca în urmă cu 35 de ani. Până şi preşurile de cauciuc sunt ale ei şi prea puţin tocite. Muşamaua neagră de pe banchete, puţin tocită, e dată cu cremă. Motorul, proaspăt curăţat, e ca scos din cutie. În portbagaj are două roţi de rezervă cu jante originale şi camere, că tubeless nu exista pe atunci. Evident, o trusă de scule n-are cum să lipsească.

“N-am curaj să plec fără scule!”, recunoaşte, cu o privire vinovată, colecţionarul. “Nici pe timpuri, când ţi-o repara oricine, cu orice, nu plecam fără trusă, darămite acum…”, mărturiseşte el, care se autodefineşte “şurubar”, strângător de piese vechi.

Fostul pilot de raliu, acum ajuns la venerabila vârstă de 67 de ani, dezvoltă subiectul: “Mulţi îşi confecţionau o «debara», din lemn, în portbagaj, pe traversa spate dintre coloanele de amortizoare. Aia era «sculăria»!”.

Trusa de vacanţă

Cei doi prieteni încep să facă inventarul pieselor pe care ar trebui să le aibă în portbagaj în caz că i-ar veni ideea lui Alin să plece în concediu cu Dacia şi nu cu Fabia sa nouă, cu care circulă acum. Le enumeră cu voce tare şi se completează reciproc. Platini, bujii, condensator, capac de delcou, corpul şi membrana pompei de benzină, “cui Pointeau”, plutitor de carburator, petice calde cu presă de vulcanizare caldă în caz de pană de cauciuc, siguranţe de 8 şi 15 amperi şi sârme de tip “Coliere de Turda”.

“Colierele trebe’ la fixarea furtunelor pe ştuţuri sau legat ţeava de eşapament pe sub maşină”, explică, profesional, Alin. “Ai uitat cureaua de ventilator”, îl atenţionează Ion Gârjoabă. Are dreptate. Pe timpuri, dacă ţi se rupea cureau în drum şi n-aveai alta, singura opţiune era să-ţi dezbraci nevasta de dres şi să-l foloseşti pe post de curea. Şi asta nu e câtuşi de puţin legendă.

Printre primii piloţi de raliuri

Ion Gârjoabă a intrat pe porţile uzinei din Piteşti, ca stagiar, în 1968. N-a mai plecat de acolo decât după ce s-a pensionat.

“Am fost pilot şi copilot în prima echipă de raliuri a uzinei, în 1969. Atunci am câştigat, ca navigator, toate competiţiile din ţară în care am participat. Am fost copilotul marilor campioni Ion Răuţă, Marin Dumitrescu şi Ştefan Iancovici. Cu Iancovici am luat locul I în Grecia, la Raliul Balcanic”, rememorează trecutul său sportiv, bătrânul pilot.

A avut, de-a lungul timpului, două Dacii. “Pe una am luat-o cu aprobare specială”, recunoaşte inginerul. Normal, dat fiind faptul că era, pe atunci, şef de secţie la Montaj.

Iarna, cu geamul deschis, să nu se aburească parbrizul

Nostalgici, inginerii îşi aduc aminte de primele modele de Dacia: “Aveau o pompă de picior pentru spălarea parbrizului. În rezervorul de «stop-gel», vara se punea o pastilă de spirt solidificat, iar iarna – două. Ca să nu ruginească, oamenii băgau ulei ars în praguri. Da’ nu era bine, că era acid! Iarna se mergea cu geamul deschis, că nu băga căldură suficientă şi se abureau geamurile”.

“Nu era etanşat cum trebuie compartimentul de climatizare de sub «grila faţă»”, tranşează, profesional, problema Ion Gârjoabă. Mai tânărul său amic recunoaşte: “Şi io mergeam la fel! Acum n-o mai scot pe bătrânică aşa des. Mai ales iarna! De un an n-am mai mers cu ea la oraş. N-am timp…”.



Topul furăciunilor de pe maşina naţională

Aproape că nu există posesor de Dacie “optzecist” care să nu fi fost furat. Garajele fiind o raritate şi anumite piese inexistente în magazine, trebuia să-ţi iei măsuri de protecţie, altfel riscai să caşti punga.

În topul celor mai furate piese sau obiecte adiacente, ştergătoarele ocupă de departe locul întâi. Urmează oglinzile laterale, lămpile spate, capacele de roţi şi roata de rezervă. N-au fost rare cazurile în care păgubitul şi-a găsit maşina pe butuci. Husa cu care protejai maşina de intemperii devenea o amintire dacă nu pictai pe ea, cu vopsea, numărul de înmatriculare.

Trusa cu scule din portbagaj era şi ea o tentaţie. Dar, de departe, cel mai râvnit era radiocasetofonul “pe şină” sau banalul radio Tehnoton-Iaşi, dacă aveai imprudenţa să nu-l iei cu tine.

MÂNDRIE

Accesorii la modă înainte de Revoluţie

Cea mai tare fiţă, înainte de ’89, era să-ţi schimbi clasicul bord cu “ceasuri”, cu unul de “CN”, adică cu bordul cu care erau echipate Daciile trimise la export, în Canada. Câinele cafeniu care dădea din cap prin luneta maşinii era un accesoriu la fel de la modă ca peşele de sticlă de pe telvizorul de acasă. Parasolarul albăstriu de pe parbriz, mai ales dacă avea o inscripţionare într-o limbă străină, era şi el un mod de a ieşi în evidenţă.

Apărătorile de vânt, din plexiglas, de pe portierele din faţă îi făceau pe şoferii din acea vreme să creadă că şi-au tunat maşina. Pentru cei fără dare de mână, un pled sau o cuvertură veche era un înlocuitor perfect al husei de pe bancheta din spate.

Abţibildurile lipite pe bord sau direct pe caroserie, fie că erau reclame de şampon, ţigări sau pantofi sport, de preferat “Adidas”, erau şi ele căutate. Însă suprema recunoaştere a celorlaţi posesori de Dacii era să ai tetierele îmbrăcate în huse cu însemnele unor mărci celebre, de preferat Mercedes.

BUNĂ LA TOATE

“Utilizările” Daciei în anii ’70-’80

Dat fiind faptul că maşina avea problemele ei şi, spre sfârşitul anilor ’80, benzina era raţionalizată, maşina franţuzească naturalizată la Piteşti avea întrebuinţări destul de reduse.

Un inventar al acestora l-au realizat, cu umor, inginerii auto Ion Gârjoabă şi Alin Chilibar. În ordine, priorităţile au fost stabilite astfel: “Concediu, dacă strângeai benzină în canistre, din timp. Transportul porcului de Crăciun şi al cartofilor şi verzei pentru aprovizionarea de toamnă. Membru în coloana de maşini la nunţile sau înmormântările apropiaţilor. Dacă erai mai tânăr şi aveai voie de la tata să ieşi cu maşina la discotecă, succesul la fete era garantat. Să faci «piaţa», adică taximetrie ilegală, în marile oraşe sau să culegi, contra cost, autostopişti ieşiţi la «iamă nene». La pădure de 1 Mai şi 23 August. Cu nevasta gravidă, a ta sau a vreunui vecin, după caz, dacă o apucau durerile facerii. Luat şi dus soacra la gară, când venea în vizită la fii-sa. Şi, nu în ultimul rând, la ţară, pentru aprovizionare”.